concertul și cărțile
Tocmai ce am urcat pe scările largi, spiralate ale palatului Monsigniani din Imola, un palat situat chiar în centrul orașului unde se poate ajunge si pe jos sau în bicicletă, un palat imolez despre care se poate scrie foarte multe dar acum, fiind prinsă de marele eveniment concertistic din aceasta seară, las pe altă dată, că mă și întîmpină punctual, parolist, Umberto, cel care mi-a făcut de fapt invitația la concert, pe sub mîna ca să zic așa..
De ce marele? Păi, prietenul său, Ulises Passarella, un muzicist mondial de excepție, uruguaian italienizat de mai bine de treizeci de ani, va urca pe scenă alături de orchestra filarmonică Academiei de muzică cu un instrument particular. Dificil de înțeles. Este chiar el cel care îmi vorbește de dificultatea instrumentului din prima frază ce mi-o spune cînd ne vedem, ca de obicei pentru schimbul de impresii, la sfîrșit de concert:
- Știi că ieri am asistat la probele de sunet cu el, apoi le-am urmărit repetițiile împreună cu toată orchestra și nu am priceput nimic. Începusem să am emoții. Numai sunete, numai gălăgie, eu, obișnuit să îl ascult pe Uli doar solo. Abia acum la concert, lăsînd totul să curgă, am înțeles divers tematica și experimentul Academiei- acela de a introduce într-o orchestră un bandeon, mai mult sau mai puțin un pian ținut în brațe și care sună ca și un acordeon.
Pot spune că și eu am avut marele noroc de a înțelege concertul experiment cu faptul că văzusem deja una din filmările lor private, făcute cu ceva ani în urmă, cînd Ulises, îndrăgostit lulea de o nemțoaică, muzicistă ca și el, venea frecvent la Imola, aducînd-o și pe ea, o tinerică înaltă de aproape doi metri, pentru schimbul lor de experiențe muzicale. Umberto a ținut morțiș să-mi prezinte filmulețul precizînd:
- Ăștia doi fac pur și simplu dragoste pe scenă. El la bandeon, ea la contrabas. Mai visto una cosa del genere.
L-am privit în ochi. Mai în glumă mai în serios, mai cu jenă, mai fără jenă, neștiind dacă e vreuna din glumele lui deocheate, reflectînd- ce poziție de făcut dragoste mai era și asta! Era absolut normal să fim pe felie cu gîndurile, tocmai îmi spusese un banc cu puțin înainte despre viagra și folosirea ei doar pe un sfert, Dar de data asta îmi vorbise cu cea mai mare seriozitate. Asa că am urmărit filmarea cu interes, nu pentru muzica ce poate părea o lălăită infinită pentru un profan, ci pentru acea remarcă făcută.
Nu am cuvinte să descriu ceea ce am văzut, mai precis ceea ce am simțit ascultîndu-le interpretarea muzicală, vibrația corpurilor, patima lor în a atinge instrumentul sau delicatețea, după caz. Îmi părea pur și simplu că în loc de un 'a' rostit era ciupită o coardă, pentru un geamăt se folosea o clapă, și tot așa cu restul interpretării, că tot acel val de sunete era de fapt o improvizație de moment a ceea ce simțeau ei privindu-se ochi în ochi și că nu era vorba de niciun repertoriu arhirepetat.
Iată-mă deci în sala de concert să văd pe viu un asemenea virtuos de excepție.
Sala este deja plină, dar înăuntru plutește o liniște de parcă ar fi goală. Se văd pe alocuri, printre scaune, doar luminițe pîlpîind de la telefoanele puse pe 'silenzioso'. Imediat după ce mă așez și eu și-mi pregătesc aparatul foto, membrii orchestrei, intrînd unul dupa altul în șir indian într-o liniște totală de parcă s-ar aluneca nu s-ar merge, încep să se așeze și ei, fiecare pe scaunul lui. Scena pare sobră și elegantă în același timp, așa cum stau ei aliniați pe scaune, siluete îmbrăcate toate în negru, amestecate printre reflexele aurii ale instrumentelor aduse cu ei, după cum le prinde lumina reflectoarelor. Și am deodată în față o orchestră multinațională cu peste cinsprezece viori, patru violoncele și două contrabase. Una din fetele cu vioară, probabil de nație rusă sau de prin acele părți după culoarea părului și osatura feței, rămîne în picioare scoțînd un sunet lung, lung, lung cu vioara ei, atrăgînd atenția întregii orchestre. Îmi pare o goarnă ce anunță începerea unei bătălii. Exact cum gîndeam! Ca la un semnal încep toți să scoată sunete oribile, fără sens, aliniindu-se treptat la cel impus de prima vioară. Pe urmă, liniște la comandă.
Într-un astfel de moment se alătură grupului, venind și el tot ca o pisică, dirijorul de orchestră. Foarte înalt, foarte îmbujorat, semn de hipertensiune sau poate doar emoții.
Nu se mai respiră. Toți cei de pe scenă sunt atenți doar la el.
E prima dată cînd reușesc să prind un loc așa de în față, avînd scopul de a face fotografii mai mult decît cel de a asculta muzica în sine pentru că vreau să fac poze, ceva mai profesioniste, a acestui Ulises și instrumentului său particular cu intenția clară de a face o surpriza lui Umberto, plătindu-i într-un fel simbolic gentilețea. Îmi place să ascult și muzică dar pentru că nu cunosc domeniul muzical clasic foarte bine, nu mă înghesui la astfel de evenimente. Pentru mine muzica bună nu-nseamnă doar muzică clasică, înseamnă tot ce este muzicalitate menită să te transforme într-un ‘ essere umano’ capabil să călătorească prin spații intergalactice unde noi, umanii cei de toate zilele, nu putem ajunge în mod obișnuit. Nici chiar dacă am visa. Este vorba de acea expansiune a conștiinței ce se realizează doar prin sunete.
Si, da, profitînd de ocazia că sunt aproape de scenă, privesc fețele acestea de elevi- violoniști, contrabandiști, violonceliști, adunați de prin toată lumea, cu fizionomii care de care mai ciudate dar niciuna cu nimic evidențiată, selectați la sînge pe baza talentului și a determinării lor pentru a urma cursurile acestei Academii de muzică de excepție din Imola, toate concentrate la maxim, docile pînă la Dumnezeu, relaxate în același timp, zîmbitoare, diafane chiar, așteptînd dirijorul să le dea semnalul, și mă minunez. Adică, cum ar fi ca eu să aștept să îmi zică cineva tot timpul ce să fac și cînd!? Eu, una, m-aș fi ridicat de mult și ‘ buona notte’. Pentru rolul de dirijor însă n-aș fi zis nu. Cîtă disciplina se ascunde aici însă? Cîtă muncă? Cîtă renunțare? Ce anume îi ține țintuiți pe scaune, doar să execute comenzi, fără pic de inițiativă și fără personalitate? Sau au?
Se începe în forță cu “ meditation” de Tchaikovsky în varianta pentru vioară și arcușuri realizată de Valentino Corvino. Prezentatoarea spectacolului ne-a facut deja atenți să nu ne speriem de muzica anilor 1900 propusă pentru seara asta, fiind o muzică tulburată mult de cele două războaie mondiale, de criză, nu înseamnă că trebuie să fie chiar o muzică imposibil de ascultat și asta grazie marelui compozitor precum și a talentului său. Dar e sigur specială completez eu în gînd auzind doar arcușurile. Nici un alt instrument. Nici măcar un pian. Și muzica curge dumnezeiește. La un moment dat o simt ca pe fugă prin pădure a unei cete de pitici ce urmăresc și ascultă de Alba ca zăpada în căutare a unui ceva atenți la sunetele străine ce pot anunța prezența vrăjitoarei cu mărul.
Cum spuneam, am fost invitată la acest concert de către prietenul meu, Umberto, un bărbat mic de statură, ca mai toți italienii, slăbuț, niciun pic de cocoașă, cu degete subțiri de acordeonist, deși la viața lui a fost un ‘barbiere’. Ochelarii ce îi mai rotunjesc puțin fața prea alungită parcă de părul lăsat să crească lăbărțat pînă spre guler, prin cîteva șuvițe anemice! Dar cu ei puși peste ochii profunzi și negri ca de veveriță în alertă sau tot timpul pe fază, arată ca un veritabil bunic rebel. Academia de muzică a fost inventată chiar de fratele său acum 25 de ani pentru tinerele talente ce știu 'să sune la pian’. Profesoara principală de azi prin excelență pentru cursurile de pianoforte, renume mondial și ea, este o chinezoaică de treizeci de ani, o tînără minionă remarcată la prima vedere prin urîțenia ei. Urîtă, dar să te ferească Doamne doamne să o vezi interpretînd la pian, că rămîi “ incantat”, spun cei care au ascultat-o! Deși limbile noastre, italiana și româna seamănă foarte mult, unele sensuri de cuvinte sunt bine definite și complet diferite. Nu există ca cineva ‘să cînte’ la un instrument. E o jignire a spune așa ceva. La noi se cîntă la de toate și cu de toate dar ‘a cînta’ presupune a scoate sunete vocale pe gură. Cîntă mai degrabă cocoșul decît cineva care cunoaște pianul, asta e clar atît în română cît și în italiană. Dar ‘a suona' în italiană presupune a produce sunete (acest ‘produce’ cuprinde muncă și iar muncă, deci are o maximă valoare) doar prin intermediul unui instrument. Acum stau și mă gîndesc la ceea ce vrea să însemne ‘a suna' în românește. Sună o sirenă, sună o alarmă, sună ceasul… poate suna o trompetă cu rolul de goarnă, chestii mecanice sau chestii care vizează un pericol sau care cer o mare atenție. Nicio legătură cu muzica.
Viorile par scăpate de sub control, așa de puternic sunt lovite cu arcușul că simt efectiv fîlfîit de păsări zburătăcind speriate prin toată sala. Un vuiet, un plînset, un crescendo de peste tot taie aerul în timp ce contrabasul, asemenea unui arbore mamă ce vrea să le readună la cuib, realizează un balans temperînd atmosfera. Mă tulbură momentul, pierd firul gîndurilor, apoi, ca la un semnal magic arcușurile se pun la somn, sunt luată de mîna, sunt purtată, un ceva mă liniștește. Corzile viorilor sunt lăsate pradă avalanșei de ciupituri făcute cu mîinile. Se aude în surdină doar o linie melodică ca un cîntec de leagăn venind de la cele patru violoncele și contrabasul care primește palme ritmate pe spate, așa cum liniștești un copil mic trezit în plîns la miezul nopții. Apoi totul se rezumă la acele ciupituri ca niște stropi de apă căzuți într-o băltoacă înconjurată de râsete de copii ce descoperă ploaia. Gata, răul a trecut!
De ce marele? Păi, prietenul său, Ulises Passarella, un muzicist mondial de excepție, uruguaian italienizat de mai bine de treizeci de ani, va urca pe scenă alături de orchestra filarmonică Academiei de muzică cu un instrument particular. Dificil de înțeles. Este chiar el cel care îmi vorbește de dificultatea instrumentului din prima frază ce mi-o spune cînd ne vedem, ca de obicei pentru schimbul de impresii, la sfîrșit de concert:
- Știi că ieri am asistat la probele de sunet cu el, apoi le-am urmărit repetițiile împreună cu toată orchestra și nu am priceput nimic. Începusem să am emoții. Numai sunete, numai gălăgie, eu, obișnuit să îl ascult pe Uli doar solo. Abia acum la concert, lăsînd totul să curgă, am înțeles divers tematica și experimentul Academiei- acela de a introduce într-o orchestră un bandeon, mai mult sau mai puțin un pian ținut în brațe și care sună ca și un acordeon.
Pot spune că și eu am avut marele noroc de a înțelege concertul experiment cu faptul că văzusem deja una din filmările lor private, făcute cu ceva ani în urmă, cînd Ulises, îndrăgostit lulea de o nemțoaică, muzicistă ca și el, venea frecvent la Imola, aducînd-o și pe ea, o tinerică înaltă de aproape doi metri, pentru schimbul lor de experiențe muzicale. Umberto a ținut morțiș să-mi prezinte filmulețul precizînd:
- Ăștia doi fac pur și simplu dragoste pe scenă. El la bandeon, ea la contrabas. Mai visto una cosa del genere.
L-am privit în ochi. Mai în glumă mai în serios, mai cu jenă, mai fără jenă, neștiind dacă e vreuna din glumele lui deocheate, reflectînd- ce poziție de făcut dragoste mai era și asta! Era absolut normal să fim pe felie cu gîndurile, tocmai îmi spusese un banc cu puțin înainte despre viagra și folosirea ei doar pe un sfert, Dar de data asta îmi vorbise cu cea mai mare seriozitate. Asa că am urmărit filmarea cu interes, nu pentru muzica ce poate părea o lălăită infinită pentru un profan, ci pentru acea remarcă făcută.
Nu am cuvinte să descriu ceea ce am văzut, mai precis ceea ce am simțit ascultîndu-le interpretarea muzicală, vibrația corpurilor, patima lor în a atinge instrumentul sau delicatețea, după caz. Îmi părea pur și simplu că în loc de un 'a' rostit era ciupită o coardă, pentru un geamăt se folosea o clapă, și tot așa cu restul interpretării, că tot acel val de sunete era de fapt o improvizație de moment a ceea ce simțeau ei privindu-se ochi în ochi și că nu era vorba de niciun repertoriu arhirepetat.
Sala este deja plină, dar înăuntru plutește o liniște de parcă ar fi goală. Se văd pe alocuri, printre scaune, doar luminițe pîlpîind de la telefoanele puse pe 'silenzioso'. Imediat după ce mă așez și eu și-mi pregătesc aparatul foto, membrii orchestrei, intrînd unul dupa altul în șir indian într-o liniște totală de parcă s-ar aluneca nu s-ar merge, încep să se așeze și ei, fiecare pe scaunul lui. Scena pare sobră și elegantă în același timp, așa cum stau ei aliniați pe scaune, siluete îmbrăcate toate în negru, amestecate printre reflexele aurii ale instrumentelor aduse cu ei, după cum le prinde lumina reflectoarelor. Și am deodată în față o orchestră multinațională cu peste cinsprezece viori, patru violoncele și două contrabase. Una din fetele cu vioară, probabil de nație rusă sau de prin acele părți după culoarea părului și osatura feței, rămîne în picioare scoțînd un sunet lung, lung, lung cu vioara ei, atrăgînd atenția întregii orchestre. Îmi pare o goarnă ce anunță începerea unei bătălii. Exact cum gîndeam! Ca la un semnal încep toți să scoată sunete oribile, fără sens, aliniindu-se treptat la cel impus de prima vioară. Pe urmă, liniște la comandă.
Într-un astfel de moment se alătură grupului, venind și el tot ca o pisică, dirijorul de orchestră. Foarte înalt, foarte îmbujorat, semn de hipertensiune sau poate doar emoții.
Nu se mai respiră. Toți cei de pe scenă sunt atenți doar la el.
E prima dată cînd reușesc să prind un loc așa de în față, avînd scopul de a face fotografii mai mult decît cel de a asculta muzica în sine pentru că vreau să fac poze, ceva mai profesioniste, a acestui Ulises și instrumentului său particular cu intenția clară de a face o surpriza lui Umberto, plătindu-i într-un fel simbolic gentilețea. Îmi place să ascult și muzică dar pentru că nu cunosc domeniul muzical clasic foarte bine, nu mă înghesui la astfel de evenimente. Pentru mine muzica bună nu-nseamnă doar muzică clasică, înseamnă tot ce este muzicalitate menită să te transforme într-un ‘ essere umano’ capabil să călătorească prin spații intergalactice unde noi, umanii cei de toate zilele, nu putem ajunge în mod obișnuit. Nici chiar dacă am visa. Este vorba de acea expansiune a conștiinței ce se realizează doar prin sunete.
Se începe în forță cu “ meditation” de Tchaikovsky în varianta pentru vioară și arcușuri realizată de Valentino Corvino. Prezentatoarea spectacolului ne-a facut deja atenți să nu ne speriem de muzica anilor 1900 propusă pentru seara asta, fiind o muzică tulburată mult de cele două războaie mondiale, de criză, nu înseamnă că trebuie să fie chiar o muzică imposibil de ascultat și asta grazie marelui compozitor precum și a talentului său. Dar e sigur specială completez eu în gînd auzind doar arcușurile. Nici un alt instrument. Nici măcar un pian. Și muzica curge dumnezeiește. La un moment dat o simt ca pe fugă prin pădure a unei cete de pitici ce urmăresc și ascultă de Alba ca zăpada în căutare a unui ceva atenți la sunetele străine ce pot anunța prezența vrăjitoarei cu mărul.
Viorile par scăpate de sub control, așa de puternic sunt lovite cu arcușul că simt efectiv fîlfîit de păsări zburătăcind speriate prin toată sala. Un vuiet, un plînset, un crescendo de peste tot taie aerul în timp ce contrabasul, asemenea unui arbore mamă ce vrea să le readună la cuib, realizează un balans temperînd atmosfera. Mă tulbură momentul, pierd firul gîndurilor, apoi, ca la un semnal magic arcușurile se pun la somn, sunt luată de mîna, sunt purtată, un ceva mă liniștește. Corzile viorilor sunt lăsate pradă avalanșei de ciupituri făcute cu mîinile. Se aude în surdină doar o linie melodică ca un cîntec de leagăn venind de la cele patru violoncele și contrabasul care primește palme ritmate pe spate, așa cum liniștești un copil mic trezit în plîns la miezul nopții. Apoi totul se rezumă la acele ciupituri ca niște stropi de apă căzuți într-o băltoacă înconjurată de râsete de copii ce descoperă ploaia. Gata, răul a trecut!
Dar să revin la Umberto. Umberto Scalla. E copilul cel mai mare din familia de muzicieni imolesi Scalla. Este fratele sacrificat să muncească de timpuriu pentru ca ceilalți doi băieți, sunt și două fete, să poată face fiecare școala dorită. Un sacrificiu pe care îl poartă ca pe o onoare. Nu-i pare rău că nu a făcut și el o școală mai de doamne ajută. I-au plăcut instrumentele, a învățat singur. Știe să facă concerte, compune, filmează concertele altora… are grijă singur de numele său. Fratele mai mic este chiar directorul Academiei Scalla, cum spuneam ceva mai sus, dar el nu-i stă sub umbrăI În cei 92 de ani deja împliniți a avut timp să le facă pe toate. inclusiv o căsnicie ce durează de 65 de ani. Și tot nu are astîmpăr.
In pauză, timp în care arunc ochii prin sala iluminată, doar așa, cu acea curiozitate de fotograf și nu pentru a căuta pe cineva cunoscut, remarc cu surprindere că nu văd tineri în sală. Sau foarte puțini. Cum ar veni descopăr o inversare de situație. Acum nepoții spun povești muzicale bunicilor, tinerii fiind pe scenă interpretînd în timp ce bătrînii ascultă delectîndu-se.
Trec cu privirea discret peste rînduri, observ în special femeile, mai toate însoțite, elegante, machiate, aranjate, disponibile la oferit zîmbete celor care le privesc și gata. Gîndurile lăsate la intrare mă prind din nou fugărindu-mă spre bunicuța care, pînă acum trei ani era și ea prezentă în astfel de săli, elegantă și binedispusă. Pe atunci avea 92 de ani. Un fel de Umberto secondo feminin. Ieri seară însă, o pusesem la somn cu un Ave Maria spus în latină chiar de către ea și azi de dimineață întindea mîna spre perete să prindă nu știu ce, invizibil mie. Așa, din nimic. De parcă cineva a tras brusc din priză un cablu pentru a se opri curentul și nu a reușit întru-totul.
Lumina din sală se stinge, semn că se pregătește începerea părții a doua a concertului. Locuiesc împreună cu ea de trei ani, devenind practic ajutorul și consilierul ei în toate, neavînd pe nimeni din familie aproape. Pînă mai ieri îmi cerea zilnic să o ajut să își întîlnească părinții fiind ceva timp de cînd nu avea nicio veste de la ei. Mă surprinde faptul că suferința ce m-a prins azi dimineață e la fel de acută și acum, spre seară, cînd mă aflu în această mulțime de oameni binedispuși, și-mi dau seama că nu a putut trece nu pentru faptul că nu pot fi Dio să-i facilitez întîlnirea ci pentru că realizez cît de mult contează puterea de a decide singur pentru tine și de a te opri la timp, și la faza asta nici eu, nici chiar El o nu o poate ajuta. El, cel mult, dă doar sfaturi: roagă-te.
Totul se împăienjește în sală dar acum nu plîng, viorile m-au aruncat într-un ocean de compasiune reușind să-i cuprind per ansamblu pe toți prin semiintunericul sălii, să fiu comprehensibilă la felul cum își trăiesc viața surîzători, blajini, destinși, spunînd aceleași "battute" legate de vîrsta lor sau de problemele de zi cu zi, pasionați de muzică, dacă nu le-ar fi plăcut nici nu ieșeau din casă, curioși de noutăți. Fără grija zilei de mîine.
Începe brusc să crească rumoarea în sală, pe scenă reintră precipitați instrumentiștii, probabil sunt în întîrziere, sunt și mai mulți de data asta, urmați imediat de dirijor și iată-l: Ulises în persoană, întîmpinat de aplauze frenetice, cu instrumentul ținut în brațe intră aproape alergînd pe scenă. Îl privesc uimită. Auzind numele Ulise, te aștepți să vezi o namilă de om. Cel de pe scenă nu știu dacă are un metru cincizeci înălțime și așa cum se prezintă de slab, nici hainele negre nu prea îl avantajează, pare mai degrabă un copil mare, ușor intimidat de situație, cu părul aproape albit, des, ceva mai lung de cum poartă bărbații de obicei, aparent nepieptănat și cu o privire de portret eminescian, văzîndu-se în ochii lui, în puținele momente cînd îi ține deschiși, o tristețe adîncă, de nedescris. Tocmai ce-mi povestise Umberto că povestea cu nemțoaica s-a terminat rău după șase ani de iubire nebună cînd soția lui ' a imparat' totul. A fost cu siguranță o foarte mare pierdere atît pentru ei cît și pentru muzica mondială, nemaiurcînd de atunci pe scenă împreună. Din momentul acela dragostea le-a a devenit armă. Dar cum un artist rămîne întotdeauna artist, el a luat arma și a transformat-o în singurătate și sunet.
Interpretarea muzicală începe în forță și prinde ritmuri demențiale, interpreții trebuind să-ntoarcă paginile de pe stativ practic la secundă pentru a ține ritmul și a urmări notele scrise. Se aude de data asta și un pian, o vioară solistă, cu un repertoriu diferit de grup. Așa a-nceput nebunia.
Sunt momente cînd îmi pare că toți instrumentiștii fug să urmărească cu acordurile lor bandeonul lui Ulises, alteori acest instrument aleargă să prindă linia melodică a orchestrei. Un haos total.
E imposibil de ascultat acest delir instrumental într-o manieră normală. Decid să mă agăț doar de ceea ce interpretează uruguaianul, care, deși folosește instrumentul doar cu mîinile, fiecare notă e apăsată și printr-o bătaie de ritm cu piciorul pe care e sprijinit întregul corp, printr-o scuturare a capului, a spatelui, printr-o vibrație a întregului corp, lăsînd orchestra pe plan secundar. Am uitat de poze, am încercat să filmez, nu mă pot concentra să reglez aparatul. Renunț. Mi se pune pata pe acest gest, obligatoriu precis și rapid, de a întoarce pagina pentru a se citi notele scrise. Dar ce-nseamnă muzica scrisă? Scrisul notelor? Nu m-am gîndit la asta cu atenție pînă acum. Scrierea notelor nu e suficientă pentru a deveni muzică. Păi, dacă o gîndesc în felul acesta, scrierea cuvintelor devine un capriciu. Imi atrage atenția scurtul dialog dintre vioară și bandeon în timp ce orchestra amuțește, de parcă n- ar mai fi pe scenă- un dialog ca un respiro pentru toți, în două limbi atît de diferite, ca între un african și cineva de la curtea Angliei.
Muzica nu ar fi muzică doar citindu-i-se notele, asta e clar. E suficient să urmăresc fețele soliștilor, ca să pricep disciplina, munca, numărul de oamenii implicați ce-i stau în spate. Așa că...cine scrie cuvinte, trîntindu-și ideile pe-o hîrtie, acolo, imaginîndu-și că așa va ajuta pe alții, e doar un răsfățat al sorții. Cine le citește, tot un răsfățat și el, stînd relaxat în fotoliu și înțelegînd doar ceea ce vrea, nu are nevoie de disciplină în a citi. Chiar mi se părea foarte dificil în a fi scriitor, în a te aduna cu tine însăți, în a te arăta nud în fața celor care te citesc, în a sta ore în șir în fața unor foi, în a renunța la a trăi ca toți celialți, plătind cu izolare! Un 'intervento forte' al viorilor mă readuce în sală, e momentul cînd orchestra fugărește cu acorduri repezi de tango bandeonul, provocîndu-l parcă la un duel. A scrie nu e doar pentru cei talentați, o spun tonele de cărți publicate și care nu spun mai nimic. Poate scrie oricine. In schimb muzica nu. Ai talent, nu ai talent, o poți scrie doar dacă ai studiat-o în prealabil.
Concertul se termină asemenea unei furtuni de vară, cînd ești lăsat ud pînă la piele, iritat de inconvenient dar înveselit din nimic, euforic de parcă ar fi răsărit în sală soarele sau ai fi trăit mari revelații cum tocmai mi s-a-ntîmplat mie. Suntem înconjurați de sunete, muzicale sau nu, corectînd în orice moment pe cel care nu e în armonie cu noi dar cine stă să se gîndească la asta? La cît de importante sunt sunetele? La felul cum ne modulează starea sufletească?
Mă tentează ideea de a-mi imagina o zi fără sunete. Nu reușesc acoperită fiind complet de bis-urile și aplauzele din sală. Mai nou se aplaudă tropăind și cu picioarele, o fac chiar cei de pe scenă, foindu-se distrați pe scaunele lor, poate și pentru faptul că în sfîrșit reușesc să se miște. Ulises revine în același stil de alergătură, cu același zîmbet ușor intimidat, și propune spre interpretare, de fapt spre reinterpretare pentru că este compusă și realizată chiar de el, melodia din coloana sonora a filmului “ Il Postino”, film italian premiat cu Oscar, realizat cu 20 de ani în urmă dar foarte actual în inima italienilor. Filmul are de fapt două povești: una fiind cea a actorului din rolul principal, Massimo Troisi, care vrea neapărat să-nvețe să scrie poezie ca poetul Pablo Neruda, pentru a cuceri pe fata de la bar. Un capriciu dealtfel și iată, un argument în plus în favoarea descoperirii mele. Acum, în timp ce scriu, mă minunez de conexiunea ideilor pentru că această comparație între a scrie cuvinte și a scrie sunete mi-a venit spontan. Habar nu aveam că se va vorbi despre acest film, despre capriciul numit artă de a scrie cuvinte, că Ulises este protagonistul liniei melodice din film. Cea de a doua poveste fiind povestea tragică de pe mîneca filmului- regizorul, același Massimo Troisi, murind cu cîteva ore înainte de realizarea completă a peliculei.
Trec cu privirea discret peste rînduri, observ în special femeile, mai toate însoțite, elegante, machiate, aranjate, disponibile la oferit zîmbete celor care le privesc și gata. Gîndurile lăsate la intrare mă prind din nou fugărindu-mă spre bunicuța care, pînă acum trei ani era și ea prezentă în astfel de săli, elegantă și binedispusă. Pe atunci avea 92 de ani. Un fel de Umberto secondo feminin. Ieri seară însă, o pusesem la somn cu un Ave Maria spus în latină chiar de către ea și azi de dimineață întindea mîna spre perete să prindă nu știu ce, invizibil mie. Așa, din nimic. De parcă cineva a tras brusc din priză un cablu pentru a se opri curentul și nu a reușit întru-totul.
Lumina din sală se stinge, semn că se pregătește începerea părții a doua a concertului. Locuiesc împreună cu ea de trei ani, devenind practic ajutorul și consilierul ei în toate, neavînd pe nimeni din familie aproape. Pînă mai ieri îmi cerea zilnic să o ajut să își întîlnească părinții fiind ceva timp de cînd nu avea nicio veste de la ei. Mă surprinde faptul că suferința ce m-a prins azi dimineață e la fel de acută și acum, spre seară, cînd mă aflu în această mulțime de oameni binedispuși, și-mi dau seama că nu a putut trece nu pentru faptul că nu pot fi Dio să-i facilitez întîlnirea ci pentru că realizez cît de mult contează puterea de a decide singur pentru tine și de a te opri la timp, și la faza asta nici eu, nici chiar El o nu o poate ajuta. El, cel mult, dă doar sfaturi: roagă-te.
Totul se împăienjește în sală dar acum nu plîng, viorile m-au aruncat într-un ocean de compasiune reușind să-i cuprind per ansamblu pe toți prin semiintunericul sălii, să fiu comprehensibilă la felul cum își trăiesc viața surîzători, blajini, destinși, spunînd aceleași "battute" legate de vîrsta lor sau de problemele de zi cu zi, pasionați de muzică, dacă nu le-ar fi plăcut nici nu ieșeau din casă, curioși de noutăți. Fără grija zilei de mîine.
Începe brusc să crească rumoarea în sală, pe scenă reintră precipitați instrumentiștii, probabil sunt în întîrziere, sunt și mai mulți de data asta, urmați imediat de dirijor și iată-l: Ulises în persoană, întîmpinat de aplauze frenetice, cu instrumentul ținut în brațe intră aproape alergînd pe scenă. Îl privesc uimită. Auzind numele Ulise, te aștepți să vezi o namilă de om. Cel de pe scenă nu știu dacă are un metru cincizeci înălțime și așa cum se prezintă de slab, nici hainele negre nu prea îl avantajează, pare mai degrabă un copil mare, ușor intimidat de situație, cu părul aproape albit, des, ceva mai lung de cum poartă bărbații de obicei, aparent nepieptănat și cu o privire de portret eminescian, văzîndu-se în ochii lui, în puținele momente cînd îi ține deschiși, o tristețe adîncă, de nedescris. Tocmai ce-mi povestise Umberto că povestea cu nemțoaica s-a terminat rău după șase ani de iubire nebună cînd soția lui ' a imparat' totul. A fost cu siguranță o foarte mare pierdere atît pentru ei cît și pentru muzica mondială, nemaiurcînd de atunci pe scenă împreună. Din momentul acela dragostea le-a a devenit armă. Dar cum un artist rămîne întotdeauna artist, el a luat arma și a transformat-o în singurătate și sunet.
Sunt momente cînd îmi pare că toți instrumentiștii fug să urmărească cu acordurile lor bandeonul lui Ulises, alteori acest instrument aleargă să prindă linia melodică a orchestrei. Un haos total.
E imposibil de ascultat acest delir instrumental într-o manieră normală. Decid să mă agăț doar de ceea ce interpretează uruguaianul, care, deși folosește instrumentul doar cu mîinile, fiecare notă e apăsată și printr-o bătaie de ritm cu piciorul pe care e sprijinit întregul corp, printr-o scuturare a capului, a spatelui, printr-o vibrație a întregului corp, lăsînd orchestra pe plan secundar. Am uitat de poze, am încercat să filmez, nu mă pot concentra să reglez aparatul. Renunț. Mi se pune pata pe acest gest, obligatoriu precis și rapid, de a întoarce pagina pentru a se citi notele scrise. Dar ce-nseamnă muzica scrisă? Scrisul notelor? Nu m-am gîndit la asta cu atenție pînă acum. Scrierea notelor nu e suficientă pentru a deveni muzică. Păi, dacă o gîndesc în felul acesta, scrierea cuvintelor devine un capriciu. Imi atrage atenția scurtul dialog dintre vioară și bandeon în timp ce orchestra amuțește, de parcă n- ar mai fi pe scenă- un dialog ca un respiro pentru toți, în două limbi atît de diferite, ca între un african și cineva de la curtea Angliei.
Muzica nu ar fi muzică doar citindu-i-se notele, asta e clar. E suficient să urmăresc fețele soliștilor, ca să pricep disciplina, munca, numărul de oamenii implicați ce-i stau în spate. Așa că...cine scrie cuvinte, trîntindu-și ideile pe-o hîrtie, acolo, imaginîndu-și că așa va ajuta pe alții, e doar un răsfățat al sorții. Cine le citește, tot un răsfățat și el, stînd relaxat în fotoliu și înțelegînd doar ceea ce vrea, nu are nevoie de disciplină în a citi. Chiar mi se părea foarte dificil în a fi scriitor, în a te aduna cu tine însăți, în a te arăta nud în fața celor care te citesc, în a sta ore în șir în fața unor foi, în a renunța la a trăi ca toți celialți, plătind cu izolare! Un 'intervento forte' al viorilor mă readuce în sală, e momentul cînd orchestra fugărește cu acorduri repezi de tango bandeonul, provocîndu-l parcă la un duel. A scrie nu e doar pentru cei talentați, o spun tonele de cărți publicate și care nu spun mai nimic. Poate scrie oricine. In schimb muzica nu. Ai talent, nu ai talent, o poți scrie doar dacă ai studiat-o în prealabil.
Mă tentează ideea de a-mi imagina o zi fără sunete. Nu reușesc acoperită fiind complet de bis-urile și aplauzele din sală. Mai nou se aplaudă tropăind și cu picioarele, o fac chiar cei de pe scenă, foindu-se distrați pe scaunele lor, poate și pentru faptul că în sfîrșit reușesc să se miște. Ulises revine în același stil de alergătură, cu același zîmbet ușor intimidat, și propune spre interpretare, de fapt spre reinterpretare pentru că este compusă și realizată chiar de el, melodia din coloana sonora a filmului “ Il Postino”, film italian premiat cu Oscar, realizat cu 20 de ani în urmă dar foarte actual în inima italienilor. Filmul are de fapt două povești: una fiind cea a actorului din rolul principal, Massimo Troisi, care vrea neapărat să-nvețe să scrie poezie ca poetul Pablo Neruda, pentru a cuceri pe fata de la bar. Un capriciu dealtfel și iată, un argument în plus în favoarea descoperirii mele. Acum, în timp ce scriu, mă minunez de conexiunea ideilor pentru că această comparație între a scrie cuvinte și a scrie sunete mi-a venit spontan. Habar nu aveam că se va vorbi despre acest film, despre capriciul numit artă de a scrie cuvinte, că Ulises este protagonistul liniei melodice din film. Cea de a doua poveste fiind povestea tragică de pe mîneca filmului- regizorul, același Massimo Troisi, murind cu cîteva ore înainte de realizarea completă a peliculei.
Sufletul pleacă dacă îi dai voie. Asta se știe. E de ajuns să-ți construiești bărcuța de hîrtie, cu o lumînare aprinsa înăuntru că el va fi purtat apoi de voia apelor.
Asta tot fac și eu azi dimineată, dîndu-mi curaj să nu plîng.
